Cum am condus mașina prin deșert 6 luni cu un tricou pe cap

Cum am  condus 6 luni mașina cu un tricou pe cap

Primul lucru pe care l-am facut în Kuwait a fost un curs de bombe. Era vorba despre minele plantate de irakieni , cînd au invadat țara vecină, pe sute de kilometri pătrați în zonele de extracție a petrolului, înspre zona vecina cu Arabia Saudită. Trebuia să învățăm cum să le evităm si să fim precauți pe anumite drumuri , care nu mai erau asfaltate. Adică în primul  rînd să știm că zonele erau înconjurate cu gard din sîrmă ghimpată  si semnalizate, dar dacă  ajungeai în unele zone nemonitorizte suficient, trebuia să știi ce să faci să nu te bombezi singur. În primul rînd nu pune mîna sau piciorul sau roata masinii pe o cutie de cola, sau pe o păpușă sau alt obiect ce nu ar avea ce căuta în mod normal pe acolo, în nisip in plin deșert. Erau multe deghizări pentru a aduce moartea.                                                                                                   Lucram pentru o firmă americană care vindea know-how companiei naționale de petrol din Kuwait, care si după 10 ani de la invazia irakienilor  tot mai aveau de reparat stricăciunile făcute de invadatori sau de extins industria petrolieră. Si toate firmele trebuiau să-și instruiască personalul in privința asta.                                                                                                                           In decursul anului 2002 coloane lungi  de kilometri de camioane militare treceau pe drumurile dinspre sud spre nord in vederea pregătirii unei acțiuni militare asupra țării din nord. Tot Kuwaitull fiind cam cît 3-4 județe de ale noastre si localitățile sînt lipite una de alta, asa că din Kuwait City pînă spre sud spre Ahmadi, Mangaf sau Faheel ai impresia ca e un singur oras, si autostrada de la sud la nord era singura cale solidă de mers pentru aceste coloane militare. Se opreau din cînd in cînd si militarii intrau in restaurante pentru a lua masa. Cam zece la sută dintre militarii americani erau femei. Femei frumoase  ca in filmele lor,  si soldații  erau în majoritate tineri frumoși si optimiști. Nu știau ce aveau să pățească   odată intrați in Iraq.

Cînd plecam cu treburi în deșert, pentrua inspecta instalațiile, aveam grijă să port pe cap un tricou ca să semăn de la distanță cu un localnic. Prin toamna lui 2002, cînd în Kuwait se agitau forțele aliate să invadeze Iraqul, un lunetist anonim trăsese într-o masina in care erau 2 ingineri americani, pe un drum cam pustiu ce ducea la  un depozit industrial Oil and Gas dar si către o bază militară, în  nordul țării, spre granița cu Irak. Inginerii ăștia erau civili se spune, dar trăgătorul –un radical din Yemen- i-a vazut albi si de aia a tras. Unul  a murit si unul a fost rănit, așa că de atunci am început toți  să ne păzim care cum puteam si să nu arătăm a europeni sau americani. Eu m-am hotărît să port pe cap ceva, un tricou sau o cămașă, astfel încît de la distanță să nu se vadă ca nu-s  localnic. Nu am vrut să-mi cumpăr o basma tradițională arăbească pentru că aș fi putut avea probleme la o adică, de ce o port dacă că nu-s musulman. Asa că aveam mereu în masină un tricou de pus pe cap. Asta pe lîngă o bucată de cauciuc de roată ca să facem fum dacă rămăneam în-nisipați in desert si se termina bateria telefonului sau nu aveai semnal. Si o ladă cu sticle de apă si cîteva cutii de biscuiți. Mai era o indicație ca si în apartament să ai mancare care se păstrează fără frigider și apă pentru cîteva  zile si lanternă si radio pe baterii.                                                                                                                                                                  În martie 2003 ne-au trimis acasă pe mulți dintre cei  care lucram în Kuwait. Unii care au plecat după declanșarea atacului împotriva Irakului, au fost nevoiți să aștepte in aeroporturile din regiunea Golfului si cîte 3-4 zile. Acele zile de nesiguranță și coșmar, cu sau fără tricou pe cap.

 

Fuseseră în vara aia 55 de grade, nu opream mașinile nici în parcare cînd intram în birou, mergeau  motoarele alea fără probleme  încontinuu de dimineata pîna seara.        Apartamentele de închiriat care aveau parcarea acoperită erau mai scumpe decît cele care nu aveau. Pe drum prin deșert, vrăbiile se repezeau la bara strălucitoare a masinii crezînd ca e apă, dar se striveau mortal de mașinile în viteză. Dacă avusesem impresia că în deșert nu există viață, ei bine mă înșelasem. Vrăbiile si muștele sînt peste tot. Muștele erau foarte agresive. Dacă ieșeai afară din mașină, pe lîngă un tufiș, ceva, te înconjura un nor des de muște care intrau in ochi, în gură , în nas, erau atît de disperate după apă, încît unele încercau să se așeze chiar și pe jetul de urină. Cînd te întorceai la mașină veneau după tine si oricît ai fi luptat, tot intrau vreo 10-20 odată cu tine înăuntru. Dar aici aveai spray, sau dacă nu aveai atunci mai aveai de tras pînă scăpai de ele.  Șopîrle de aproape jumătate de metru traversau șoseaua și de multe ori erau strivite de mașini. Dar în afară de muște , șopîrle și vrăbii, în deșertul ăla mai erau și

soldații pakistanezi care culegeau minele, le dezamorsau si din carcase  făceau  grămezi la marginea drumului pentru a fi încărcate in camioane si duse la destinații speciale. Așa au apărut din loc în loc niște movile, una dintre ele numită Bomb Mountain, și lăsată acolo intenționat, ca un memorial al invaziei irakiene. Pe soldații ăștia  îi vedeai după gardurile alea din sîrmă ghimpată, in linie de cîte 200-300 de metri, mergînd încet, cu grijă, având in mâini  detectoarele de mine, lungi ca niste bețe de ski. Nu aveai voie să iei nici un obiect cît de mic de pe Bomb Mountain, erau afișe puse peste tot, pentru că multi  încercaseră să aibă cîte un suvenir. Se spunea că  la o lună sau două mai avea loc o explozie în care un nefericit soldat își pierdea un membru sau chiar viața. Tot asa se mai spunea că un inginer englez a ignorat avertismentele de pe gardurile zonelor minate si a luat-o pe scurtătură spre oraș. Toți cei care  au țipat spre el să nu intre pe drumul ăla stăteau si se uitau după el. La nici un sfert de oră au văzut în depărtare o explozie. Unii ziceau că a vrut să se sinucidă.

Erau multe check point pe drumurile alea către instalațiile petroliere. Uneori aveam tricoul pe cap si cînd treceam pe la aceste puncte, dar nu se mira nimeni pentru ca mai toată lumea avea fața acoperită cu ceva cîrpe, mai rar europenii, dar asiaticii si în special filipinezii au fețele acoperite ca să se protejeze de soare si de insecte, iar arabii au portul lor tradițional. Așa că eu cu tricoul pe cap nu atrăgeam atenția, numai că eu nu mă protejam de soare si de insecte, ci de lunetisti.

-//-

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *