Partea a II-a

Câmpul petrolifer pe care evoluam, Berkina Basin, vecin cu Tunisia, era un oval de 80 km pe 20 km și doar puține drumuri erau asfaltate, celelalte fiind drumuri de pământ bătătorit care trebuia udat încontinuu ca să nu se facă praf la trecerea camioanelor cu echipamente. Erau angajați câțiva șoferi cu cisterne, care toată ziua nu făceau decât acest lucru : udau drumurile de pământ, erau de meserie udători. Dunele mari erau înspre Est, spre Tunisia, ajungeai la ele mergând pe drumuri de pământ. În zonele cu dune nu aveam instalații, trebuia doar să trecem de ele, ca să ajungem la punctele de lucru pentru inspecție. Practic aceste dune ale noastre erau începutul unui lung șir care se zice că ajunge până în Egipt trecând prin Tunisia și Libia. Eram cam 15-20 de români acolo, și ne plăcea să trecem pe lângă dune pentru că emanau un aer misterios și cumva amenințător, adică nu vă puneți cu noi că poate să vă fie de rău. Uneori opream mașina la marginea drumului si ne aventuram spre vârful unor astfel de mici dealuri, unde ajungeam sleiți de puteri pe care ni le absorbeau nisipurile mișcătoare de sub tălpile bocancilor grei cu vârf metalic si talpă ultra-rezistentă. Asta când ne deplasam singuri, adică fără escortă militară, care ne proteja de bandele de anarhiști-teroriști ce bântuiau prin zonă în ciuda numeroaselor check-point-uri cu soldați înarmați până în dinți. Singuri vorba vine, adică fără militari, pentru că regula generală era să fim minimum 2 persoane, să nu plece nici o mașină doar cu șoferul în punctele de lucru marcate pe hartă cu roșu, adică risc mare de atac. Erau locuri între dune, mici vâlcele la baza lor, unde găseam cioburi pictate de la vase din lut, despre care localnicii ne spuneau că ar putea fi vechi de câteva mii de ani si descoperite uneori de vânturi, trebuia să ai noroc să le găsești. Era o liniște acolo ca de început de lume, nicăieri nu mai simți așa ceva, doar la dune, oriunde ar fi ele in cele 10 țări care au Sahară, plus cele din zona Golfului Persic. Într-un loc din ăsta unde căutam cioburi, m-am întâlnit cu un șoricel de deșert de culoare galben -roșcat, care a iesit din vizuina lui de sub un tufiș din ala cocârjat de timp, s-a uitat la mine fără să se sperie, s-a urcat pe un bocanc, a dat de două ori din mustăți si apoi s-a îndreptat spre casa bunicii lui să-i ducă merinde. Mașinile astea pentru inspecție pe teren erau niște vechituri, 4×4 totuși, care stăteau într-o parcare la poartă, cheile la portar, te scriai într-un registru, menționai destinația si ruta, luai o stație walki-talkie din rastelul de încărcare a bateriilor și-ți vedeai de treabă. Dacă rămâneai în-nisipat aveai o lopată si niște scânduri în spate, de aia era bine să nu pleci singur nici în locurile unde nu era marcat cu roșu pentru că oricând puteai să intri într-un troian de nisip apărut peste noapte drept în mijlocul drumului.
Într-o zi aveam de făcut un drum cam de 6 ore dus-întors în zonă sigură, deci plecam singur, și portarul de la plecare văzând unde plec mi-a dat un bax de apă ( 12 x 0.5) să-i duc portarului de la o incintă pe lângă care treceam spre zona unde aveam eu treabă. După jumătate de oră am ajuns la celălalt portar care mă aștepta în fața gheretei lui, opresc mașina pe dreapta , el fiind pe stânga dincolo de axul drumului ( ăsta era asfaltat, adică mai important) fac semn de salut cu mâna și-i zic că am un cadou pentru el, un bax de apă, aici pe bancheta din spate, el râde face si el semn cu mâna dar nu se mișca din loc. Erau cam 3 sau 4 metri de la el până la mașină. – Hai vii să iei apa, zic eu pe grabă. – Nu, zice el, tu vii să mi-o aduci, eu sunt portar șef ,nu car apă. Mi-au căzut ochii în gură, el murea de sete de dimineață dar nu făcea 5-6 pași să-și ia apa. – OK zic , nu vii, așteaptă, ți-o aduc când mă întorc și o să fiu pe partea ta de drum. Si am plecat. După vreo oră am primit stație de la șefu meu, un francez de treabă,care mă întreabă ce s-a întâmplat, adică parcă jucam telefonul fără fir, că nu am așteptat să vină un muncitor să ia apa din mașina să i-o ducă portarului, că localnicii sunt foarte mândri și dacă e un pic șef nu face unele chestii. I-am zis că nu a zis nimic despre un muncitor care să vină să ia apa, doar că omul ăla nu a vrut să se miște 4 metri…
– Va urma –

0