Libia, mon amour

Desi programul socialist al lui Gadhafi era să asigure o locuință fiecărei familii, am apucat să vad case-bordeie săpate în pământ de-a dreptul prin unele sate prin care am trecut cu mașina. Satele pe care le-am văzut erau de o tristețe monumentală, prăjindu-se efectiv sub soarele Saharei, câteva magazine sărăcăcioase deschise doar după-amiaza, și câte un oficiu postal-telefonic obligatoriu în fiecare localitate, acestea fiind absolut necesare comunicării, telefonia mobilă operând doar în marile orașe, si oricum prețul fiind extrem de prohibitiv. Se spunea că trebuie să plătești mai întâi o taxa de 1000 de dolari doar ca să ți se dea aprobare să-ți faci abonament.
Am fost în Libia de două ori, prima dată am stat doar trei săptămâni, pentru că oamenii de la resurse umane de la compania unde trebuia să lucrez făcuseră o greșeală cu fișa postului, iar firma românească de intermediere de asemenea. O confuzie de genul ”arbore” si ”arbore cotit” ca să ma exprim mai plastic. Doar că, eu ne-anticipând negura de la orizont, am ajuns în aeroportul din Tripoli pus pe fapte mari, si nici măcar faptul că nu m-a așteptat nimeni nu mi-a domolit energia. In definitiv, după câteva telefoane în țară si câteva ore de așteptat în aeroportul care colcăia de securiști si bișnițari, am reușit să fiu recuperat de un trimis al companiei si dus la căminul companiei, nu la hotel, unde era acceptabil si unde am luat cina pe la ora cinci după-amiaza , urmând ca a doua zi să mă duc la sediul firmei.
A doua zi oamenii de la personal mi-au zis că trebuie să plec într-o zonă la sud de Tripoli ( mă rog în Libia totul e la sud de Tripoli) cam 7-800 km, cu avionul si să mă prezint la ora cutare cu tot cu bagaje la aeroportul privat al companiei ( companie petrolieră de stat). Mi-au dat iar mașină si am luat bagajele mele de la cămin, am mâncat de prânz si apoi am ajuns la aeroportuleț unde erau o mulțime de avionașe mici de 11-20 de locuri, pe diferite direcții din area de operare a companiei, cam ca autogara Filaret. Am ajuns după-amiaza târziu la o rafinărie veche aflată în plin deșert, si am intrat direct la biroul tehnic ( aici se lucra non-stop, in trei schimburi) având în mâna hârtia pe care mi-o dăduseră cei din Tripoli, care era un fel de repartiție de la centru. Intru eu la șeful biroului si după schimbul de amabilități de rigoare, omul îmi spune amabil că el nu a cerut nici un om pe postul specificat în hârtia mea si că nu are resursele necesare încadrării mele acolo. Si se apucă de dat radio-telefoane în stânga și-n dreapta, cam vreo jumătate de oră eu așteptând pe fotoliu cu un cănoi de cafea în față, si în final îmi zice : a fost o greșeala, nu aici e postul tău ci dincolo si îmi arată pe hartă un loc cam la 1000 de kilometri depărtare. Bine, zice, am aranjat să dormi aici si să iei masa la noi în seara asta si mâine dimineață te trimitem înapoi la Tripoli si ei vor face actele pentru locul adevărat unde ai fost solicitat. Bun, a doua zi avionașul asta mic nu are loc de aterizare la aeroportul companiei si e redirecționat către aeroportul mare din Tripoli. Iar nu era nimeni să mă ia, iar dau telefoane peste telefoane si in final mă înțelege cineva si trimite mașina după mine, iar bisnițari si securiști, iar cafele la restaurantul afumat si invechit, iar cămin, cina si somnicul. Deja eram obosit de trei zile de trambaleală pe drumuri si eram fix ca si cum de abia ajunsesem în țara asta. (back to square one- cum se zice în filme). Când m-a văzut din nou în biroul lui șeful din Tripoli a rămas blocat, n-ai plecat ieri? mă întreabă el, neștiind nimic – ei lucrează doar până la 4 in Tripoli. Ba da am plecat , zic eu, dar cutare a zis că nu e acolo jobul si a dat multe telefoane si mi-a zis că e dincolo, si-i arăt pe hartă locul. Începe si el să dea telefoane si stații si după ce termină zice, da, o greseală , bine pleci maine dimineată acolo. Iau masina si plec la camin iar seara am luat un taxi si am plecat pe faleză la bazarul cetate unde se adună lumea si turistii seara la o plimbare si un ceai , că bere nu exista. Era un fel de râu mic, secat, pe acolo, care era efectiv plin ochi de gunoaie, si localnicii spun că se curăța singur cănd vin ploile si se inundă o dată pe an. Mă rog, cam sinistru, iar în bazar -souk- cum zic ei, era raiul prădătorilor, am făcut cale întoarsă după nici 10 metri. Acolo nu trebuie să mergi neînsoțit de un localnic.
A doua zi o iau de la capăt, iar aeroportuleț, iar avionaș, altă rafinărie veche, alt sef, iar nedumerit, iar telefoane prin stație, și aloimis, nici aici nu e ce trebuie, Dar, zice șeful, stai aici, că avem locuri, îți dăm birou, îți dăm cameră, mergi la cantină, etc, ca toată lumea. Eram prea obosit ca să inițiez proteste asa că am plecat in cameră si a doua zi m-am prezentat la muncă, în biroul indicat. Unde am stat singur toată ziua. Si a doua zi la fel. A treia zi când am văzut ca nu-mi dă nimeni PC si email ID m-am dus la sef si l-am intrebat ce se întâmplă. Zice că luni pleci înapoi la Tripoli să vorbești cu șefii cei mari, pentru că aici nu e locul potrivit.
Bun, am lălăit-o si eu cum am putut, m-am împrietenit cu niste englezi care erau acolo de vreo 20 e ani si își făcuseră propriul lor bar particular în niste magazii părăsite da pe margini si își produceau singuri berea si whiskyul. S-au mirat si ei de toată dandanaua, dar e explicabil, ziceau ei, ăștia nici dacă-i întrebi unde e gaura c_ului lor nu ar ști să răspundă, de ce crezi că lucrăm noi aici de atâția ani? Intr-o seară am luat de la poartă un jeep vechi de 100 de ani si m-am dus intr-un sat apropriat la 20 de km să dau telefon acasă de la postă. Atunci am văzut sărăcia cumplită din satele libiene, pustii, triste, cu bordeie săpate jumătate în pământ.
Luni, când am ajuns la Tripoli șeful de personal mi-a zis ” domnule, ești over-qualified, nu avem rol aici pt tine”. Luăm măsurile necesare să pleci în Romania, până atunci te cazăm 1-2 zile în centrul nostru de protocol si o sa se ocupe un om să-ți scoatem viza de ieșire. Libia este una dintre țările unde e nevoie de viză de iesire. La vila de protocol era pustiu, eram doar eu, portarul si bucătarul care gătea doar pentru mine. Mai era o piscină medie, o sală mica de mese si o sală de jocuri, biliard, ping-pong, mini-fotbal, mese de șah si table, si televizor cu Nile-Sat plus un program românesc. A doua zi vine Youssuf cu pașaportul meu si zice că nu poate să-mi scoată viza de ieșire pt că nu mai sunt pagini libere in pașaport. Trebuie sa se ducă la ambasada României să ceară să se adauge o pagină suplimentară legalizată, si îmi întinde un formular de cerere românesc să-l semnez. OK, zic după ce semnez, deci măine iei pagina suplimentară si apoi poimâine viza de iesire si biletul de avion. Nu, zice Youssuf, am intrat in Eid, sărbătoarea care marchează sfărșitul Ramadanului si care dureaza 6 zile. Totul este închis, nu mai lucrează nimeni. Așa că am stat o săptămână singur într-o vilă cu piscină si bucătar personal smile unde m-am specializat in biliard si minifotbal si seara mă duceam pe faleză, la o cafea fierbinte si un ceai rece pe malul Mediteranei, cea cu apa de mărgean.

-//-

18 gânduri despre „Libia, mon amour

  1. Andu draga, au mult farmec istorioarele tale, si, cred eu, pierd mult din cauza unei autocenzuri pe care ti-o impui din pricina polittically correctness-ului (era sa zic ma-sii!) dar mie acuma, incercand sa citesc oleaca de stiri, imi veni o intrebare-n cap ( cam drogat la ora asta, recunosc):daca acest minunat, indispensabil, maret, supermoral, ultraetic si supercalifragilistic referendum da roade, dupa castorie ce o sa fim: sot si sotie sau barbat si femeie? Ha?




    2



    0
    1. Da, Irinoush,, așa e, trebuie să fim politically correctness…
      referendumul ăsta e un simbol imens al prostiei
      fiecare se va numi după aceea cum va simți nevoia, ….
      si cred că unii se vor numi vaci si boi




      2



      0
          1. Nu, ilustratia din 6 sept era funny.. cuvantul era „funebru”- ca esti cam partial decarbogazificat de la ovreme..
            Dar nu-i nimic ca mie si apa minerala tot asa imi place…




            0



            0
          2. Ai bre, eu nu le am cu de-astea! Mi-a placut si v-am impartasit! Na si uite subconstientul cum lucreaza si mai sunt si in spital!
            Da maine plec!




            0



            0
          1. Nu stiu pentru ce imi multumesti tu, dar pot sa iti spun ca habar nu ai cate griji mi-am facut pentru tine, am rasfoit blogul Simonei sa dau peste un semn de al tau si nu l-am gasit, dar am dat peste o confesiune a lui Nike, care m-a lasat masca.
            Stiam ca e bolnava, baietelul ei deasemenea, dar nu intelesesem dimensiunea.




            0



            0
          2. Irinoush, chiar zic și eu ca luminița, nu știu de ce ne mulțumești, dar îți doresc să te faci bine fără probleme. Ne cunoastem asa din virtual dar tot ființe omenesti sîntem.
            daca ai nevoie de leacuri care se găsesc la Bucuresti eu caut, doar să-mi spui,
            Că m-am obișnuit de la YY care are mama grav bolnavă in China si mi-a cerut să-i cumpăr si să-i trimit niste suplimente GNC despre care habar nu aveam că există
            Acum stiu , Deci dacă vrei, eu pot smile




            1



            0
  2. Andu, ai vazut cu ce rasoleala s-a iesit de la Cexul psd?!
    Asa sa-i ajute dumnezeu si maicutza domnului lui draknea, sa nu plece din psd pana nu-l inculpa parchetul general si pentru lovitura de stat din 10 august, ca ultima greseala penala!




    3



    0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *